Semnarea Pactului Fiscal cu mult zel de către îndrăgita noastră Românie este un bun prilej de analiză a comportamentului actualei noastre clase politice. O ştim deja de când cu semnarea ACTA: nu s-a încercat nici o dezbatere democratică reală îna fara cabinetelor oficiale, ba mai mult, atunci nici măcar nu s-a prea înţeles sau ştiut ce anume se semnează.
De astă dată însă, Pactul Fiscal a fost mai bine înţeles, şi asta dintr-un motiv simplu: l-a popularizat însuşi preşedintele ţării, angajat în direcţia adoptării lui încă de la primele menţionări ale marilor actori europeni pe această temă. Ne amintim, probabil, cu toţii cum, în cadrul aceluiaşi comentariu de actualitate, în timp ce premierul britanic Cameron trecea cam distrat pe lângă susţinătorul angajat al Pactului, preşedintele francez, aproape atingându-l, dar nu şi văzându-l (pasămite), preşedintele român angaja ferm România, înainte chiar de a fi discutat cu consilierii săi pe probleme economice, în direcţia noii strategii de ieşire din criză desemnate sub numele Pactului.
De aici se desprind două - poate chiar mai multe - lucruri: în ambele cazuri, şi în altele, România se străduie din răsputeri să facă o bună impresie, încă din prima clipă, fiind obedientă, plină de elan declarativ, păstrând şi chiar anticipând cadenţa cadrilului european, apelând la intuiţia, flerul şi rapiditatea retoric-declarativă a politicienilor săi. Cauzele, desigur, pot fi diverse, dar ele se lasă precizate abia atunci când se trece la treabă. În cazul ACTA, s-a văzut: decizia semnării a fost întâmpinată, şi acasă, şi în străinătate - unde alţii au păţit la fel - cu reacţii de dezaprobare publică, devenind astfel clar că lipsa de contact la temă cu alegătorii nu duce la o bună reprezentare a intereselor şi convingerilor acestora. Pe de altă parte, euroconformismul zelos, până ce nici nu s-a putut închega în mod clar o poziţie comună europeană, pune sub semnul întrebării responsabilitatea politicienilor noştri, în loc să le asigure locul visat, în avangarda decizională a Europei, alături de „greii" Uniunii. Motivul este simplu: în pofida rezultatului agreat al unei asemenea atitudini, mediile de decizie cu o anumită anvergură preţuiesc mai mult responsabilitatea şi spiritul cumpănit decât elanul intempestiv, insuficient meditat.
În România s-a ştiut, aşadar, dintru început că vom face joncţiunea cu ţările semnatare ale viitorului Pact. Când ajungi printre ultimii la masă, nu te repezi tocmai tu să tragi de satin, aruncând farfuriile şi paharele pe jos. Cu toate acestea, s-au auzit şi voci - mai ales din opoziţia parlamentară - care au atras atenţia că pentru o ţară care nu izbuteşte să scuture copacul cu fonduri europene nici măcar la nivelul unei minime rezonabile, ne cam repezim ca berbecii, cu capul înainte, către noua configurare de mecanism economico-financiar. Din păcate, nici din această parte a eşichierului politic nu au survenit analize consistente. Rămâne, aşadar, ori să îi imităm pe politicieni, urmându-ne inspiraţia alimentată de analizori infinitezimali, fără vreo legătură cu competenţele macroeconomice, ori să încercăm să gândim pe cont propriu.
În principiu, intrarea cu viteză a ţării noastre în noua configurare europeană echivalează, orice s-ar spune, cu o nouă, mai angajantă, delegare de suveranitate. Cu alte cuvinte, facem încă un pas în direcţia integrării comunitare. Ca ins ataşat valorilor europene, occidentale - fără a le renega pe cele răsăritene, specifice arealului cultural în care ne-am format (Bizanţ, spiritualitate răsăriteană etc.) - nu văd nici un neajuns în această dinamică, ba chiar dimpotrivă. A împărtăşi aceleaşi valori, şi materiale, şi etic-civice, este un parcurs dezirabil. Depinde însă cu ce mijloace şi în ce fel. Un control mai riguros asupra drenărilor banului public, al modalităţilor de cheltuire a lui nu poate fi decât benefic. Au existat destule ocazii până astăzi în care corupţia şi-a spus cuvântul pentru a vedea în noua formulă, din acest punct de vedere, o garanţie suplimentară a evitării derapajelor. În acelaşi proces, însă, unele voci atrag atenţia că acest angajament va însemna, pe termen mediu şi lung, restricţionarea nivelului investiţiilor publice. Creşterea aportului capitalului privat poate însemna o soluţie, dar numai pe o piaţă unde libertatea şi siguranţa investiţiilor, ca şi randamentul acestora, permit respectivului capital să se dezvolte nestingherit şi să vadă în instituţiile statului nişte parteneri leali şi binevoitori, dispuşi la cooperare. De asemenea, distanţa economică dintre România şi alte state europene s-ar putea să se menţină, dacă nu să şi crească, în noul cadru de dezvoltare, constrângător. Rămâne însă, iarăşi, avantajul impunerii unei discipline bugetare, adică reducerea riscului risipirii banului public.
Ceea ce rămâne sigur este că, pe de o parte, injecţia pe care o aduce Pactul nu echivalează cu redresarea zonei euro, fiind abia o măsură din ansamblul unei cure mult mai complexe, iar pe de alta, că efectele ei asupra cetăţeanului, în viaţa de zi cu zi, nu se vor prea vedea. Dacă - nu doar la noi, ci în întreaga Europă - decidenţii erau mai responsabili, ţinându-şi în frâu şi nesăbuinţa, şi poftele, integrarea europeană ar fi putut însemna astăzi pentru români altceva decât o măsură care ciopleşte la cadru, dar nu şi la conţinutul care îl umple pe acesta. Speranţa noastră de o viaţă mai bună cât mai curând, nu într-un timp neprecizat, ar fi primit răspunsul aşteptat...
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai
The original article may still be available at http://www.romanialibera.ro/opinii/comentarii/control-european-pe-finantisti-255777.html
De astă dată însă, Pactul Fiscal a fost mai bine înţeles, şi asta dintr-un motiv simplu: l-a popularizat însuşi preşedintele ţării, angajat în direcţia adoptării lui încă de la primele menţionări ale marilor actori europeni pe această temă. Ne amintim, probabil, cu toţii cum, în cadrul aceluiaşi comentariu de actualitate, în timp ce premierul britanic Cameron trecea cam distrat pe lângă susţinătorul angajat al Pactului, preşedintele francez, aproape atingându-l, dar nu şi văzându-l (pasămite), preşedintele român angaja ferm România, înainte chiar de a fi discutat cu consilierii săi pe probleme economice, în direcţia noii strategii de ieşire din criză desemnate sub numele Pactului.
De aici se desprind două - poate chiar mai multe - lucruri: în ambele cazuri, şi în altele, România se străduie din răsputeri să facă o bună impresie, încă din prima clipă, fiind obedientă, plină de elan declarativ, păstrând şi chiar anticipând cadenţa cadrilului european, apelând la intuiţia, flerul şi rapiditatea retoric-declarativă a politicienilor săi. Cauzele, desigur, pot fi diverse, dar ele se lasă precizate abia atunci când se trece la treabă. În cazul ACTA, s-a văzut: decizia semnării a fost întâmpinată, şi acasă, şi în străinătate - unde alţii au păţit la fel - cu reacţii de dezaprobare publică, devenind astfel clar că lipsa de contact la temă cu alegătorii nu duce la o bună reprezentare a intereselor şi convingerilor acestora. Pe de altă parte, euroconformismul zelos, până ce nici nu s-a putut închega în mod clar o poziţie comună europeană, pune sub semnul întrebării responsabilitatea politicienilor noştri, în loc să le asigure locul visat, în avangarda decizională a Europei, alături de „greii" Uniunii. Motivul este simplu: în pofida rezultatului agreat al unei asemenea atitudini, mediile de decizie cu o anumită anvergură preţuiesc mai mult responsabilitatea şi spiritul cumpănit decât elanul intempestiv, insuficient meditat.
În România s-a ştiut, aşadar, dintru început că vom face joncţiunea cu ţările semnatare ale viitorului Pact. Când ajungi printre ultimii la masă, nu te repezi tocmai tu să tragi de satin, aruncând farfuriile şi paharele pe jos. Cu toate acestea, s-au auzit şi voci - mai ales din opoziţia parlamentară - care au atras atenţia că pentru o ţară care nu izbuteşte să scuture copacul cu fonduri europene nici măcar la nivelul unei minime rezonabile, ne cam repezim ca berbecii, cu capul înainte, către noua configurare de mecanism economico-financiar. Din păcate, nici din această parte a eşichierului politic nu au survenit analize consistente. Rămâne, aşadar, ori să îi imităm pe politicieni, urmându-ne inspiraţia alimentată de analizori infinitezimali, fără vreo legătură cu competenţele macroeconomice, ori să încercăm să gândim pe cont propriu.
În principiu, intrarea cu viteză a ţării noastre în noua configurare europeană echivalează, orice s-ar spune, cu o nouă, mai angajantă, delegare de suveranitate. Cu alte cuvinte, facem încă un pas în direcţia integrării comunitare. Ca ins ataşat valorilor europene, occidentale - fără a le renega pe cele răsăritene, specifice arealului cultural în care ne-am format (Bizanţ, spiritualitate răsăriteană etc.) - nu văd nici un neajuns în această dinamică, ba chiar dimpotrivă. A împărtăşi aceleaşi valori, şi materiale, şi etic-civice, este un parcurs dezirabil. Depinde însă cu ce mijloace şi în ce fel. Un control mai riguros asupra drenărilor banului public, al modalităţilor de cheltuire a lui nu poate fi decât benefic. Au existat destule ocazii până astăzi în care corupţia şi-a spus cuvântul pentru a vedea în noua formulă, din acest punct de vedere, o garanţie suplimentară a evitării derapajelor. În acelaşi proces, însă, unele voci atrag atenţia că acest angajament va însemna, pe termen mediu şi lung, restricţionarea nivelului investiţiilor publice. Creşterea aportului capitalului privat poate însemna o soluţie, dar numai pe o piaţă unde libertatea şi siguranţa investiţiilor, ca şi randamentul acestora, permit respectivului capital să se dezvolte nestingherit şi să vadă în instituţiile statului nişte parteneri leali şi binevoitori, dispuşi la cooperare. De asemenea, distanţa economică dintre România şi alte state europene s-ar putea să se menţină, dacă nu să şi crească, în noul cadru de dezvoltare, constrângător. Rămâne însă, iarăşi, avantajul impunerii unei discipline bugetare, adică reducerea riscului risipirii banului public.
Ceea ce rămâne sigur este că, pe de o parte, injecţia pe care o aduce Pactul nu echivalează cu redresarea zonei euro, fiind abia o măsură din ansamblul unei cure mult mai complexe, iar pe de alta, că efectele ei asupra cetăţeanului, în viaţa de zi cu zi, nu se vor prea vedea. Dacă - nu doar la noi, ci în întreaga Europă - decidenţii erau mai responsabili, ţinându-şi în frâu şi nesăbuinţa, şi poftele, integrarea europeană ar fi putut însemna astăzi pentru români altceva decât o măsură care ciopleşte la cadru, dar nu şi la conţinutul care îl umple pe acesta. Speranţa noastră de o viaţă mai bună cât mai curând, nu într-un timp neprecizat, ar fi primit răspunsul aşteptat...
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai
The original article may still be available at http://www.romanialibera.ro/opinii/comentarii/control-european-pe-finantisti-255777.html
Comentarii
Trimiteți un comentariu