Rationamentul acceptarii proiectului european de catre statele care au initiat UE pare simplu de inteles actualmente, dar la momentul respectiv lucrurile erau departe de a parea astfel. Fiecare stat-membru dincolo de asumarea identitatii pan-europene, la care am facut referinta in articolele precedente, a avut motive si interese particulare, care a determinat aderarea la uniunea suprastatala, la fel cum acest lucru se va intampla in cazul fiecarui stat care va adera ulterior la UE. In cazul Germaniei, spre exemplu, bazandu-se pe calcule instrumentale practice si pe o identitate colectiva transformata, elitele germane au primit proiectul european ca pe un mod de a atinge o „egalitate in drepturi” cu vecinii europeni, lucru vazut ca esential pentru realizarea unei liste lungi de obiective de politica externa in perioada de dupa razboi: reabilitarea statutului international al Germaniei, prioritatea politica de reunificare, reconstructia si refacerea economica.
La randul sau, interesul initial al Frantei pentru integrare europeana a facut parte din politica de putere, din procesul de restructurare a ordinii in perioada postbelica. Confruntata cu hegemonia americana dupa al Doilea Razboi Mondial, Franta a apelat la cooperarea europeana pentru a recastiga statutul de putere mondiala. Dar in acelasi timp, integrarea europeana avea pentru Franta ca scop limitarea influentei si a eventualului revansism german.
La momentul conceperii UE, Italia era o fosta dictatura fascista, cu o economie care se baza pe agricultura si pe rate ridicate ale somajului, cu o miscare comunista puternica, care risca sa domine spectrul politic. In conceptia prim-ministrului De Gasperi, aderarea la CEE urma sa ofere securitate nou-nascutei democratii italiene, sa scoata Italia din ipostaza victimizata a responsabilitatii pentru razboi si sa ofere acces la beneficiile cooperarii economice europene.
Pentru fiecare din tarile Benelux (Belgia, Olanda si Luxemburg), integrarea europeana a fost initial un act motivat de interesul national propriu al fiecarui stat. Pentru toate cele trei, prioritar a fost castigarea accesului pe piata, or ele fiind tari mici, depindeau mai mult de accesul la pietele europene decat depindeau oricare dintre celelalte tari mai mari din Europa de exporturile din statele Benelux.
Extinderea europeana intre deziderat pan-european si interes national
Conditiile pentru extinderea CEE au fost prevazute prin art. 49 al Tratatului de la Roma din 1957, la acel moment poarta fiind deschisa pentru orice stat al Europei Occidentale care considera ca o „Europa unita trebuie realizata prin dezvoltarea institutiilor comune, fuziunea progresiva a economiilor nationale, crearea unei piete comune si armonizarea graduala a politicilor sociale”. In 1973, membri ai CEE au devenit Marea Britanie, Danemarca si Irlanda (primul val de extindere). Desi a salutat crearea CECO si CEE, Marea Britanie nu a considerat initial oportun sa devina membru intr-o organizatie supranationala. Britanicii au respins ideea pe motivul ca suveranitatea colectiva si institutiile europene nu erau necesare pentru a indeplini obiectivele de securitate si prosperitate. Guvernul britanic sustinea interguvernamentalismul traditional si era convins ca fara participarea britanica, CEE nu avea sanse de reusita. Rezultatele impresionante obtinute in timp ce CEE a schimbat aceasta pozitie si in 1961 guvernul britanic a aplicat pentru aderare la constructul european alaturi de Danemarca, Irlanda si Norvegia. Dar drumul spre aderare a fost unul mult mai indelungat, Franta respingand initial in 1963, apoi in 1967, cererea britanica, sugerand printre altele ca Marea Britanie ar actiona ca un „cal troian”, permitand SUA sa dobandeasca acces nedorit in Comunitate. Abia dupa 12 ani de negocieri, atunci cand a fost demonstrata disponibilitatea societatii britanice de a arata mai mult interes pentru relatiile cu Europa decat cu SUA, atestam acceptarea Marii Britanii in familia europeana.
Cand Danemarca, ca prima tara nordica, a solicitat in 1961 aderarea deplina la CE, Norvegia a depus si ea cerere de aderare anul urmator. Franta a respins in schimb continuarea negocierilor, si acelasi lucru s-a intamplat si in 1967, cand aceste state au solicitat din nou aderarea la Comunitate. Dupa al doilea refuz, danezii au reusit sa armonizeze intr-un mod pragmatic un numar semnificativ de legi, reusind sa convinga comunitatea europeana de necesitatea acceptarii sale in 1973.
Procesele de integrare ale Greciei (1981) si Portugaliei (1986) au fost deseori comparate datorita unui numar de trasaturi comune: state periferice mici, dezvoltare economica mai limitata si industrializare scazuta, standard de viata mai mic decat media europeana, democratizare recenta, localizate in sudul Europei si aderare tarzie la Comunitatea Europeana. Ca si in cazul R. Moldova, pozitia Portugaliei si a Greciei era extrem de ambigua, ambele fiind conceptual membre depline, dar intr-o postura dependenta, chiar de tara din lumea a treia, ambele in intregime in Europa si in acelasi timp in afara ei. Aceasta ambiguitate, ca si in cazul nostru, reflecta multiplele fatete ale participarii in Europa, fluiditatea si estomparea frontierelor sociale, politice si existentiale ale Europei si ambivalenta a ceea ce inseamna sa apartii Europei. In ambele cazuri negocierile s-au axat in principal pe termene-limita ale implementarii, derogari temporare si perioade de tranzitie, si nu pe continutul aquis-ului comunitar. In Grecia, aderarea a avut loc fara un consens larg, in ciuda unor disensiuni serioase intre partidele politice si in randul populatiei, in timp ce in Portugalia, integrarea europeana a avut loc fara mobilizarea populatiei, dar si fara opozitia prea mare. Aici aderarea a fost rodul unei convergente intre elite, din moment ce toate partidele politice, cu exceptia celui comunist (cine s-ar fi mirat), au fost de acord ca aceasta optiune inseamna viitorul inevitabil al tarii.
Spania era o tara saraca, care se axa in principal pe agricultura, marcata de cei patruzeci de ani sub dictatura lui Franco si de izolarea internationala datorata acestei situatii politice. Negocierile pentru aderare la CEE, deschise oficial pe 17 octombrie 1978, au durat aproape un deceniu, iar Tratatul de aderare a fost semnat pe 12 iunie 1985. Integrarea europeana s-a bucurat de un consens larg in randul partidelor politice, aceasta insemnand, si pentru elita politica si pentru opinia publica, reintoarcerea in lumea occidentala, din care tara se simtea exclusa.
Caderea comunismului in Europa de Est si dezintegrarea URSS a deschis noi oportunitati pentru statele neutre, Finlanda, Suedia si Austria, care nu aderasera la CEE/UE din cauza ambitiilor lor politice initiale si a legaturilor stranse cu NATO. Pentru Finlanda, crearea de legaturi cat mai stranse cu „blocul vestic” a devenit o prioritate. In plus, Finlanda, precum si Suedia, au avut probleme economice serioase la inceputul anilor 1990. Pe acest fundal, noua „CE cu piata unica” a aparut ca o alternativa tot mai atractiva. Negocierile pentru aderare s-au incheiat in martie 1994, intregite de un referendum pe tema aderarii, care a adus toate cele trei state in anul 1995 in cadrul Uniunii Europene.
Cand noile state membre – Cipru, Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia – au aderat la UE pe 1 mai 2004, urmate la scurt timp de Romania si Bulgaria in 2007, apoi si de Croatia in 2013, aceste momente au marcat punctul culminant al unui proces indelungat si anevoios. Cipru si Malta aveau acorduri de asociere inca din anii 1970 si au depus cereri pentru aderare din 1990. Tarile central si est-europene le-au urmat exemplul intre 1994-1996. Dupa 1991, ele au realizat legaturi institutionale cu UE sub forma de „acorduri europene”, care „asigurau cooperarea in domeniul politic, economic, cultural si altele – incluzand un grad ridicat de liberalizare a comertului – si adoptarea unor parti importante ale regulilor si politicilor europene”.
Aceste ultime experiente de integrare si europenizare au reprezentat un proces in etape de dobandire a accesului in Europa, pe de o parte, si de „europenizare anticipatoare si adaptiva”, pe de alta. Natura relatiei lor cu UE a fost aceea de solicitanti, candidati, parteneri de negociere si de tari in curs de aderare mai degraba decat de membri deplini. Ca urmare, noile tari membre (ca si R. Moldova) au fost in principal „importatori” ai legislatiei, politicilor si practicilor UE, „primitori ai politicilor”, cu oportunitati limitate de „exportare” a preferintelor si prioritatilor nationale specifice in calitate de decidenti politici.
Dar dincolo de aceasta, pentru popoarele din Europa Centrala si de Est, UE simboliza valorile la care cei care au trait, mai bine de o generatie, in perioada Cortinei de Fier si a Razboiului Rece, aspirau sa se reintoarca. Reintoarcere in Europa a fost mai mult decat un simbol pentru aceste state: perspectiva aderarii, ca membru, la UE le-a ajutat sa transforme in ireversibila optiunea lor pentru o democratie pluralista si o economie de piata si le-a incurajat sa mearga mai departe pe calea reformei. Perspectiva acestei ancore de stabilitate a fost o conditie prealabila a refacerii prosperitatii economice, care la randul sau reprezinta fundamentul stabilitatii pe termen lung in regiune.
Extinderea proiectului european de unitate a fost un proces continuu inca din momentul realizarii sale si nu se va opri la frontierele actuale ale UE. Reunificarea continentului european, divizat in urma ultimului razboi mondial, a fost visul parintilor fondatori ai UE, care doreau o Europa unita si libera. In consecinta, extinderea Uniunii Europene este implinirea unei viziuni, o viziune care se confunda cu insusi scopul urmarit de UE si de extinderea sa: reunificarea popoarelor din Europa intr-un cadru constitutional care sa le incurajeze sa munceasca impreuna in conditii de pace si stabilitate.
The original article may still be available at http://infoportal.rtv.net/articol~din-sanatate~info-4059982~experiente-de-integrare-europeana-iii-extindere~din-sanatate.html?utm_medium=link&utm_source=feedly
Comentarii
Trimiteți un comentariu